Despre ciclurile Carnot

Ciclurile Carnot sunt niste succesiuni de transformari fizice care stau la baza unui sistem ideal. Ciclurile astea nu se cheama cicluri degeaba, caci sunt repetitive. Ideea de baza e sa fie repetitive, altfel nu am mai folosi masinute si nu am mai polua asa mult. Am polua altfel. De ce sunt ciclurile astea perfecte? Unu la mana, au randament foarte mare, bineinteles, nu 100% , ca altfel am contrazice principiile termodinamicii si n-am vrea asta, dar au un randament foarte mare – de unde si denumirea de ideale. In fine, mai special la ciclurile astea, ca de altfel si la celelalte cicluri termodinamice e faptul ca ele desi trec prin aceleasi faze, ceva e totusi diferit mereu. Intotdeauna se schimba ceva si apare ceva nou, astfel incat fiecare parcurge a ciclului e unicata in felul ei. E la fel si totusi diferita.

Ce ne invata fizica prin asta? In afara de cunostiinte de baza pentru a deveni ingineri buni, ne invata ca – oricat de penibil si chiar patetic ar suna – suntem niste ingineri aflati in degradare. Ne schimbam mereu, ne modificam, comportament, opinii, gesturi, limbaj. Totul pentru a ne indrepta inexorabil catre o faza noua a ciclului, o faza neexperimentata pana atunci. Poate asa o sa invatam si noi sa pretuim fiecare moment pentru unicitatea lui, pentru faptul ca atunci erau aliniate stelele intr-un anumit fel si n-o sa se mai intample vreodata acelasi lucru sub aceeasi aliniere a stelelor. Ne face sa ne gandim cat de frumos au cazut florile de cires, cu 5 cm/s si cum n-o sa mai cada in nici o alta zi la fel. Cum sa nu ne gandim si la mereu primele saruturi, atingeri, vorbe, versuri, miros?

Sa stai pe plaja. Sa se miste luna. Sa bata vantul si sa-ti intre nisip in par. Sa visezi. Sa simti.

“Sometimes when I think of her name when it’s only a game

And i need you,

Listen to the words that you say,

It’s getting harder to say

When i need you.

All i needed was the love you have

All i needed for another day

And all i ever knew

Only you.”

Music divine

Nu cred sa existe bucurie mai mare pentru un violonist ca aceea de a canta pe o vioara iesita din mainile lui Antonio Stradivari. Inca de cand eram mic le-am ascultat sunetul (in inregistrarile unor violonisti celebri precum David Oistrach, Arthur Grumiaux sau Zino Francescatti) si am visat la ele. Zicala “fii atent la ce visezi, caci s-ar putea ca visul sa devina realitate!” s-a adeverit. Astfel, anul trecut, intr-o frumoasa dimineata de noiembrie, am primit vioara la care ravneste orice violonist roman: Stradivarius Elder-Voicu. Insusi numele ei vorbeste despre un trecut plin de succese; cu siguranta nu este deloc usor sa te stii succesorul marelui nostru violonist Ion Voicu. Eu am luat-o ca pe o provocare; aceea de a arata lumii intregi de ce sunt capabil cu adevarat. De nenumarate ori simtisem pe scena nevoia unui plus de putere a viorii, mai ales in concertele mari, in care instrumentul solist treubie sa tina piept intregii orchestre. Cu cata incantare am descoperit naturaletea si aparanta lipsa de efort cu care Stradivarius-ul domina sonoritatile orchestrale! Este mai mult decat un vis, este o poarta deschisa catre marea muzica.

Foarte multi au fost uimiti vazand Stradivarius-ul “in carne si oase”: o vioara cat se poate de obisnuita, nici mai mica, nici mai mare, in niciun caz poleita cu aur sau batuta cu diamante ca sa-i justifice pretul exorbitant. Atunci unde este secretul, ce o face sa fie atat de deosebita de celelalte viori? Raspunsul nu este vizibil, ci mai degraba audibil: un Stradivarius exista si straieste cu adevarat doar atunci cand este cantat intr-o sala de concert, in fata iubitorilor de muzica. Cate astfel de viori minunate nu asteapta prin vitrine prafuite de muzee sau prin seifuri de banci momentul in care vor putea vibra din nou, momentul in care isi vor putea face auzit din nou glasul?

Cel mai frumos moment trait cu vioara Stradivarius: acela in care vad si simt bucuria din ochii si sufletele oamenilor, dupa un concert. Atunci simt ca imi implinesc menirea mea de artist: de a aduce lumina cu ajutorul limbajului iubirii – muzica.

Alexandru Tomescu