Despre ciclurile Carnot

Ciclurile Carnot sunt niste succesiuni de transformari fizice care stau la baza unui sistem ideal. Ciclurile astea nu se cheama cicluri degeaba, caci sunt repetitive. Ideea de baza e sa fie repetitive, altfel nu am mai folosi masinute si nu am mai polua asa mult. Am polua altfel. De ce sunt ciclurile astea perfecte? Unu la mana, au randament foarte mare, bineinteles, nu 100% , ca altfel am contrazice principiile termodinamicii si n-am vrea asta, dar au un randament foarte mare – de unde si denumirea de ideale. In fine, mai special la ciclurile astea, ca de altfel si la celelalte cicluri termodinamice e faptul ca ele desi trec prin aceleasi faze, ceva e totusi diferit mereu. Intotdeauna se schimba ceva si apare ceva nou, astfel incat fiecare parcurge a ciclului e unicata in felul ei. E la fel si totusi diferita.

Ce ne invata fizica prin asta? In afara de cunostiinte de baza pentru a deveni ingineri buni, ne invata ca – oricat de penibil si chiar patetic ar suna – suntem niste ingineri aflati in degradare. Ne schimbam mereu, ne modificam, comportament, opinii, gesturi, limbaj. Totul pentru a ne indrepta inexorabil catre o faza noua a ciclului, o faza neexperimentata pana atunci. Poate asa o sa invatam si noi sa pretuim fiecare moment pentru unicitatea lui, pentru faptul ca atunci erau aliniate stelele intr-un anumit fel si n-o sa se mai intample vreodata acelasi lucru sub aceeasi aliniere a stelelor. Ne face sa ne gandim cat de frumos au cazut florile de cires, cu 5 cm/s si cum n-o sa mai cada in nici o alta zi la fel. Cum sa nu ne gandim si la mereu primele saruturi, atingeri, vorbe, versuri, miros?

Sa stai pe plaja. Sa se miste luna. Sa bata vantul si sa-ti intre nisip in par. Sa visezi. Sa simti.

“Sometimes when I think of her name when it’s only a game

And i need you,

Listen to the words that you say,

It’s getting harder to say

When i need you.

All i needed was the love you have

All i needed for another day

And all i ever knew

Only you.”

Music divine

Nu cred sa existe bucurie mai mare pentru un violonist ca aceea de a canta pe o vioara iesita din mainile lui Antonio Stradivari. Inca de cand eram mic le-am ascultat sunetul (in inregistrarile unor violonisti celebri precum David Oistrach, Arthur Grumiaux sau Zino Francescatti) si am visat la ele. Zicala “fii atent la ce visezi, caci s-ar putea ca visul sa devina realitate!” s-a adeverit. Astfel, anul trecut, intr-o frumoasa dimineata de noiembrie, am primit vioara la care ravneste orice violonist roman: Stradivarius Elder-Voicu. Insusi numele ei vorbeste despre un trecut plin de succese; cu siguranta nu este deloc usor sa te stii succesorul marelui nostru violonist Ion Voicu. Eu am luat-o ca pe o provocare; aceea de a arata lumii intregi de ce sunt capabil cu adevarat. De nenumarate ori simtisem pe scena nevoia unui plus de putere a viorii, mai ales in concertele mari, in care instrumentul solist treubie sa tina piept intregii orchestre. Cu cata incantare am descoperit naturaletea si aparanta lipsa de efort cu care Stradivarius-ul domina sonoritatile orchestrale! Este mai mult decat un vis, este o poarta deschisa catre marea muzica.

Foarte multi au fost uimiti vazand Stradivarius-ul “in carne si oase”: o vioara cat se poate de obisnuita, nici mai mica, nici mai mare, in niciun caz poleita cu aur sau batuta cu diamante ca sa-i justifice pretul exorbitant. Atunci unde este secretul, ce o face sa fie atat de deosebita de celelalte viori? Raspunsul nu este vizibil, ci mai degraba audibil: un Stradivarius exista si straieste cu adevarat doar atunci cand este cantat intr-o sala de concert, in fata iubitorilor de muzica. Cate astfel de viori minunate nu asteapta prin vitrine prafuite de muzee sau prin seifuri de banci momentul in care vor putea vibra din nou, momentul in care isi vor putea face auzit din nou glasul?

Cel mai frumos moment trait cu vioara Stradivarius: acela in care vad si simt bucuria din ochii si sufletele oamenilor, dupa un concert. Atunci simt ca imi implinesc menirea mea de artist: de a aduce lumina cu ajutorul limbajului iubirii – muzica.

Alexandru Tomescu

Happy Women’s Day

Hello world,

Dupa o pauza absenta bine meritata, am revenit cu un post pe blog. Nu am revenit pentru ca ma simteam prost ca nu am postat sau ca iar mi-era frica de Serviciul pentru protectia copilului, ci pentru ca astazi, 8 Martie 2008 se cam implineste un an de cand am inceput sa postez pe blog. Nu am sarbatorit “evenimentul”. Doar imi place sa ma gandesc la asta.

Stiu ca postul de anu trecut era legat de 8 Martie ca si zi (internationala) a femeii. Imi places sa ma gandesc ca “sarbatoarea” asta – daca se poate numi sarbatoare – a pornit ca o manifestare cu o oarecare nuanta politica si a ajuns cum a ajuns azi. Nu pot sa zi ca-mi place cum a ajuns azi, mai ales ca datorita posturilor de stiri care incep sa-mi devina antipatice pe zi ce trece, 8 Martie s-a banalizat. 8 Martie a ajuns sa fie ori o cheltuiala in plus, ori o povara pentru saracii barbati care, vezi Doamne, nu mai au idei si trebuie sa se duca in centrul vechi al Bucurestiului sa-i faca cadou nevestei/iubitei/prietenei s.a.m.d. o cina romantica la un restaurant de ţ stele, unde se serveste gem din fructe de padure in forma de floare de palmier. Fâs, if you get my drift.

Oricum, sarbatoarea asta pentru mine e foarte faina. Imi place sa ma gandesc la ce cadou ofer. Mai ales cui ofer. Incerc sa fie cat mai original si sa nu fie oferit doar asa ca e 8 martie. Asta se aplica doar la profesoare, atunci cand se aplica. Dar nu e doar partea materiala a lucrurilor, ci imi place sa ma intalnesc cu profu de fizica la taraba de flori si sa privim impreuna lung la ce flori s-ar putea potrivi ocaziei, imi place sa vad lumea cu flori in brate. Ori ca au primit, ori ca au daruit, ori ca au sa daruiasca. Nu stiu de ce, dar parca lumea zambeste mai mult in ziua de 8 Martie, ca mai uita de rutina, de probleme si se bucura ca pot sa admire o floare, ca pot sa se uite la soare si sa rada. Nu stiu de ce am o conceptie asa de bucolica despre lume azi. Mai bine zis, de ce am avut o conceptie bucolica despre lume in ziua de azi, pentru ca, la fel cum 8 Martie ajunge la sfarsit, si la toate restaurantele care se respecta apare incet, incet cate o femeie beata, asteptand sa fie agatata, asa si conceptia mea despre ziua de azi se destrama incet, incet. Maine o sa am o noua conceptie despre ziua de ieri si despre ziua de maine. Sper.

Pana atunci, in stilul de anu trecut din 8 Martie 2007.

“This goes out to the ladies!”

Happy Women’s Day. I’m not going to use the trite saying that behind every powerful man, there always is a powerful woman. No, I’m going to tell you why I love women. Women are fragile. Just like the little snowdrop that blossoms between leaves and roots and trees. In the middle of nowhere. That’s how a woman blossoms. Unexpectedly. Beautifully. Silently. It’s because they are fragile, considerate and caring that I love women. If you get to meet the right woman for you, you also get to meet a best friend who knows what to say, when to say it, and perhaps most importantly, knows how to comfort. So that’s that.